Zi de doliu. Solidari cu Aradul

Suntem solidari, în gând şi rugăciune cu Aradul!
 Articol preluat de pe Alege viaţa!

Zi de Doliu Naţional

În 21 martie 2014 vom decreta Ziua de Doliu Naţional în memoria celor peste 20.000.000 de victime ale avortului în multiplele lui forme de manifestare.
Argument: 20. 000. 000 este o cifră generică, în curând o să-i putem spune “simbolică”. Cifra reală doar Dumnezeu o ştie pentru că, de fapt sunt foarte multe avorturi neînregistrate, iar cele realizate prin sterilet şi aşa zisa contracepţie adaugă un număr de care mă infior încercând să mi-l imaginez.
20.000.000 de români care nu s-au născut.
Dar dacă era vorba de 2.000. 000 de copii? Dar dacă era vorba de 200.000 de copilaşi români? Dar dacă era vorba “doar” de 2 000? Mai merita să decretăm o zi de doliu naţional? Mai merita, o să ziceţi. “Ce vină au avut copilaşii ăia”?
Dar dacă e vorba despre copilul tău?
Mai merită să-l plângem toţi acum?
“Mai merită…” – o să plângi în sinea ta.
“Cine eşti tu (sau cine sunteţi voi) să decretezi zi de doliu naţional?”
“Eu?”"Noi?”- atunci când suntem adunaţi în numele lui Hristos, suntem Biserica. Biserica îşi plânge fiii.
Nu putem aştepta ca statul român prin guvernul lui format majoritar din trădători de neam, patrie şi credinţă să decreteze printr-un act publicat în Monitorul Oficial al României Ziua de Doliu Naţional pentru Pruncul Nenăscut. Dacă aşteptăm asta devenim noi înşine părtaşi la trădare. Ei, ştim bine, au alte priorităţi.
Nu putem aştepta ca biserica privită ca instituţie divino-umană să decreteze printr-un act public Ziua de Doliu Naţional pentru Pruncul Nenăscut în condiţiile în care accentul cade azi mai mult pe calitatea “umană” din sintagma mai sus menţionată, a se înţelege “politică“, iar restul comentariilor vi le las dumneavoastră. Preoţii care îşi asumă adevărata slujire întru Hristos vor participa şi susţine această iniţiativă cum au făcut-o şi în anii precedenţi, pentru că, în realitate aceşti preoţi împreună cu noi, laicatul ortodox, suntem adevărata Biserică – scrisă cu majusculă – şi trăitoare în duh şi adevăr.
Nu putem aştepta Judecata decât dacă vrem să mai adăugăm o acuză la cele pe care, oricum, le vom auzi şi de care doar mila, incomensurabila milă a lui Dumnezeu ne va scăpa.
Aşadar, în 21 martie vom purta în piept sau la pe braţ o panglică de doliu în memoria celor ce nu au apucat să fie.
Cei care doriţi să mediatizaţi în oraşele dumneavoastră această iniţiativă, puteţi descărca fluturaţul de mai sus care joacă şi rolul de afiş totodată, şi îi puteţi printa şi distribui. Cu cât vom fi mai mulţi în ţară care vom comemora în ziua de 21 martie 2014 victimele nevinovate ale ignoranţei, tinereţii, răutăţii şi prostiei noastre cu atât şansele ca şi cei din jurul nostru să-şi vină în fire cresc.
Iar dacă noi, românii, vom avea un dram de pocăinţă adevărată, poate mai rabdă Dumnezeu neamul nostru şi eu cred că mila Lui e mare…

Mozaic

"Sunt însărcinată şi aud din toate părţile: fă, fă, fă avort!" - Istoria unei sarcini neplanificate

Articol preluat de pe blog-ul Vremuri vechi şi noi

 

Mărturie a Nataliei Patzuk, 28 decembrie 2013

Vestea despre sarcină nu a fost pentru mine neașteptată, eu eram prietenă cu un băiat de mai bine de trei ani. Prietenul meu era student și trăia minunat pe spinarea părinților. După școala tehnică a intrat la institut, la cursurile serale și s-a angajat să lucreze într-o uzină. La uzină salariul era plătit rar. Eu am lucrat de la 16 ani, iar la 18 ani m-am angajat la o firmă foarte bună. Pe lângă aceasta mai lucram suplimentar și-n alt loc.

La început am fost prieteni, apoi relațiile au devenit mult mai apropiate... Am rămas însărcinată destul de repede. Aceasta se întâmpla în 1994. Aveam 19 ani și știam cum apar copii. Numai că eu n-am știut că vestea despre sarcină provoacă un stres colosal.

Medicul m-a diagnosticat cu sarcină în săptămâna a șaptea și mi-a propus imediat să fac avort „cât se poate de repede”. Acest lucru mi-a produs și mai mult stres. Din fericire, la mine instinctul de autoconservare este destul de dezvoltat și mintea-mi lucrează sub stres destul de clar.

La serviciu șefii nu au fost încântați, au început pur și simplu „să mă stoarcă”. Mi-am depus cererea de demisie și am plecat cu conștiința curată. Și acum încep peripețiile...

Nu era de ajuns că colegii îmi spuneau „nu fi fraieră” și fă avort „pe șest”, că și cei din cabinetul medical mă „presau” pe aceeași temă. Și găseau o mie și unul de motive în sprijinul avortului (mai ales că atunci medicii primeau bani pentru avort).

Unde a dispărut iubitul? El a discutat cu mama sa și a hotărât că nu sunt potrivită pentru el și, de fapt, nu este pregătit pentru însurătoare, trebuie să învețe... Deci, genul clasic. Când trăiam împreună totul era în ordine, iar acum trebuie să pună punct. La 23 de ani, se pare, este prea devreme pentru el. Așa că a trebuit să iau totul ca atare. Eu am avut prieten și înainte de el, dar el mi-a ieșit în cale și nu mi-a dat pace. Apoi am aflat că eu am alergat, vezi Doamne, după el...

Părinții mei au divorțat de mult și fiecare avea familia lui. Eu am stat în locuința mamei din oraș. Mama venea regulat, îmi lua un salariu și jumătate din al doilea sub pretext că trebuie să plătească datoriile pentru locuință. După ce lua banii, uita imediat că trebuie să plătească aceste datorii. Nici soțul ei nu lucra. De ce-ar fi lucrat? Mda...

Ca rezultat al încrederii mele (nu credeam că mama este în stare să-mi facă ceva rău), am primit o hotărâre judecătorească de confiscare a locuinței pentru neplata datoriilor. Nici eu nu știu cum, dar am reușit în opt luni de zile să plătesc toate datoriile, rămânând fără bani, dar cu locuința. Și? Bani nu erau, iubit nu mai aveam, rudele m-au abandonat, prietenii m-au trădat. Eu eram însărcinată și auzeam din toate părțile: fă, fă, fă avort! Aha, imediat!

Eu am avut întotdeauna un caracter imposibil; prietenul îmi spunea mereu că în cuplul nostru eu sunt bărbatul, întrucât îmi place să rezolv totul după placul meu. Și am hotărât. Să fug. Să fug pentru a salva ce aveam mai drag – copilul meu. Să fug pentru ca apropiații să nu mai poată să-mi pună condiții și să mă determine să avortez.

Cum am trăit? Cinstit vorbind, nu știu. Cu siguranță Dumnezeu m-a vegheat. Mi-au rămas trei, cei mai buni prieteni și au împărțit cu mine neajunsurile. Au venit la mine persoane, de care nici nu-mi mai aminteam, care mi-au spus că a venit vremea să mă răsplătească pentru binele făcut lor cândva. Ei mi-au dat mâncare și acoperământ, mi-au împrumutat bani pe termen nelimitat, m-au ajutat cu ce au putut.

Se pare că faptele bune sunt o investiție excelentă, sigură și pe termen lung.

Nouă luni de sarcină au trecut foarte repede și a venit vremea să merg să nasc. M-au condus toți până la intrare. Nașterea a fost grea. Nimeni nu mi-a garantat că o să supraviețuiesc. Copilul s-a născut sănătos și frumos. Când m-am trezit din anestezie, lângă mine stăteau moașa și medicul șef al maternității și îmi zâmbeau. Medicul mi-a zis că asemenea înjurături în versuri n-a auzit niciodată.

Îmi tot puneau sub nas o hârtie ca s-o semnez, prin care să renunț la copil. Motivau că sunt o mamă singură și nu se știe dacă o sa supraviețuiesc și le este mai greu atunci să caute rudele și să întocmească documentele necesare. În aceste condiții copilul poate fi înfiat imediat.

Mi-au adus copilul a doua zi. Să fi încercat numai să nu mi-l aducă! Până mi l-au adus, copilul a refuzat să mănânce și a urlat continuu de se auzea în toată maternitatea. Tot personalul a încercat să-l liniștească.

Când am părăsit maternitatea, au venit rudele, drăguțele, au venit și foștii colegi cu mașina și cu cadouri, au ajuns și prietenii adevărați cu bani, cu bunuri și cu șampanie. Era o zi minunată de vară. O parte din oaspeți au plecat cu mașina, iar alți, împreună cu mine, am mers pe jos două stații până acasă. Copilul a dormit liniștit; l-au luat în brațe pe rând. Mie mi-au dat un buchet de flori și mi-au zis să mă relaxez.

M-am împăcat în cele din urmă cu mama, am închiriat apartamentul din oraș și am plecat la țară, la lapte proaspăt și aer curat. Am stat acolo câțiva ani, după care ne-am întors în oraș. Mama a rămas văduvă după ce soțul ei a murit tragic într-un accident...

Băiatul meu are acum 17 ani și jumătate. Este elev în clasa a XI-a. A urmat și un curs suplimentar de “operator video și tehnologie media-TV”. Este un băiat foarte bun, spre bucuria mea. Eu nu m-am căsătorit, muncesc. Cu prietenii și colegii am relații foarte bune. Neplăcerile au dispărut de la sine. Mi-am achitat de mult toate datoriile. Despre tatăl copilului, despre cum și-a întocmit viața nu știu nimic. Și nici nu mă mai interesează.

Vreau neapărat să le spun femeilor: credeți în Dumnezeu, credeți în Sfânta Treime și în viața voastră totul o să meargă bine.

Nu faceți avort! Nașteți! Nu vă îndoiți! Alegeți VIAȚA!

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Nicoleta Macovei