Seară de rugăciune pentru pruncii nenăscuţi - 25 martie 2014, de Bunavestire

Pentru femeile din România zilelor noastre vestea unei sarcini nu este o bună-vestire...
Multe sunt la prima sarcină, la primul iubit, la prima dezamăgire, la prima escapadă amoroasă...multe sunt la a doua, a treia, a patra posibilă naştere...Femei multe, unele mame, altele tinere fete. Şi de fiecare dată aceeaşi poveste, cu un prunc nenăscut, firav, neputincios, avid de iubire, de ocrotire, condamnat la moarte prin avort de disperarea mamei, de ignoranţa, de neputinţa ori de neiubirea ei...

Ce putem face noi?
În primul rând - şi cel mai la îndemână - să ne rugăm.
Pentru mame şi prunci deopotrivă.
Pentru lumea aceasta care pare să nu-i mai îngăduie în ea pe niciunii, pentru că nu sunt în duhul ei.
Apoi, să arătăm lumii că ne pasă.

În România anului 2014, într-o dupăamiază de 22 martie au mărşăluit pe străzi, în multe oraşe, oameni cărora le pasă de prunci - nenăscuţi ori născuţi - şi de mame. Şi de viitorul unei tări care se depopulează, care în curând, din lipsă de valori şi Viaţă va fi împrăştiată şi dusă în colţurile lumii de năpraznicul vânt secularist.

Sibienii n-au mărşăluit, pentru că la noi Marşul pentru Viaţă s-a împământenit a fi purtat pe străzi de 1 Iunie.
Dar Sibiul se roagă...şi vă cheamă şi pe voi mâine, de Bunavestire, să ducem împreună, prin rugăciunea noastră, veste bună pruncilor ucişi în avorturi şi acelora care încă aşteaptă în listele de progamări ale cabinetelor ginecologice...

Invitatie la Marsul pentru viata 2014

Zi de doliu. Solidari cu Aradul

Suntem solidari, în gând şi rugăciune cu Aradul!
 Articol preluat de pe Alege viaţa!

Zi de Doliu Naţional

În 21 martie 2014 vom decreta Ziua de Doliu Naţional în memoria celor peste 20.000.000 de victime ale avortului în multiplele lui forme de manifestare.
Argument: 20. 000. 000 este o cifră generică, în curând o să-i putem spune “simbolică”. Cifra reală doar Dumnezeu o ştie pentru că, de fapt sunt foarte multe avorturi neînregistrate, iar cele realizate prin sterilet şi aşa zisa contracepţie adaugă un număr de care mă infior încercând să mi-l imaginez.
20.000.000 de români care nu s-au născut.
Dar dacă era vorba de 2.000. 000 de copii? Dar dacă era vorba de 200.000 de copilaşi români? Dar dacă era vorba “doar” de 2 000? Mai merita să decretăm o zi de doliu naţional? Mai merita, o să ziceţi. “Ce vină au avut copilaşii ăia”?
Dar dacă e vorba despre copilul tău?
Mai merită să-l plângem toţi acum?
“Mai merită…” – o să plângi în sinea ta.
“Cine eşti tu (sau cine sunteţi voi) să decretezi zi de doliu naţional?”
“Eu?”"Noi?”- atunci când suntem adunaţi în numele lui Hristos, suntem Biserica. Biserica îşi plânge fiii.
Nu putem aştepta ca statul român prin guvernul lui format majoritar din trădători de neam, patrie şi credinţă să decreteze printr-un act publicat în Monitorul Oficial al României Ziua de Doliu Naţional pentru Pruncul Nenăscut. Dacă aşteptăm asta devenim noi înşine părtaşi la trădare. Ei, ştim bine, au alte priorităţi.
Nu putem aştepta ca biserica privită ca instituţie divino-umană să decreteze printr-un act public Ziua de Doliu Naţional pentru Pruncul Nenăscut în condiţiile în care accentul cade azi mai mult pe calitatea “umană” din sintagma mai sus menţionată, a se înţelege “politică“, iar restul comentariilor vi le las dumneavoastră. Preoţii care îşi asumă adevărata slujire întru Hristos vor participa şi susţine această iniţiativă cum au făcut-o şi în anii precedenţi, pentru că, în realitate aceşti preoţi împreună cu noi, laicatul ortodox, suntem adevărata Biserică – scrisă cu majusculă – şi trăitoare în duh şi adevăr.
Nu putem aştepta Judecata decât dacă vrem să mai adăugăm o acuză la cele pe care, oricum, le vom auzi şi de care doar mila, incomensurabila milă a lui Dumnezeu ne va scăpa.
Aşadar, în 21 martie vom purta în piept sau la pe braţ o panglică de doliu în memoria celor ce nu au apucat să fie.
Cei care doriţi să mediatizaţi în oraşele dumneavoastră această iniţiativă, puteţi descărca fluturaţul de mai sus care joacă şi rolul de afiş totodată, şi îi puteţi printa şi distribui. Cu cât vom fi mai mulţi în ţară care vom comemora în ziua de 21 martie 2014 victimele nevinovate ale ignoranţei, tinereţii, răutăţii şi prostiei noastre cu atât şansele ca şi cei din jurul nostru să-şi vină în fire cresc.
Iar dacă noi, românii, vom avea un dram de pocăinţă adevărată, poate mai rabdă Dumnezeu neamul nostru şi eu cred că mila Lui e mare…

Mozaic

"Sunt însărcinată şi aud din toate părţile: fă, fă, fă avort!" - Istoria unei sarcini neplanificate

Articol preluat de pe blog-ul Vremuri vechi şi noi

 

Mărturie a Nataliei Patzuk, 28 decembrie 2013

Vestea despre sarcină nu a fost pentru mine neașteptată, eu eram prietenă cu un băiat de mai bine de trei ani. Prietenul meu era student și trăia minunat pe spinarea părinților. După școala tehnică a intrat la institut, la cursurile serale și s-a angajat să lucreze într-o uzină. La uzină salariul era plătit rar. Eu am lucrat de la 16 ani, iar la 18 ani m-am angajat la o firmă foarte bună. Pe lângă aceasta mai lucram suplimentar și-n alt loc.

La început am fost prieteni, apoi relațiile au devenit mult mai apropiate... Am rămas însărcinată destul de repede. Aceasta se întâmpla în 1994. Aveam 19 ani și știam cum apar copii. Numai că eu n-am știut că vestea despre sarcină provoacă un stres colosal.

Medicul m-a diagnosticat cu sarcină în săptămâna a șaptea și mi-a propus imediat să fac avort „cât se poate de repede”. Acest lucru mi-a produs și mai mult stres. Din fericire, la mine instinctul de autoconservare este destul de dezvoltat și mintea-mi lucrează sub stres destul de clar.

La serviciu șefii nu au fost încântați, au început pur și simplu „să mă stoarcă”. Mi-am depus cererea de demisie și am plecat cu conștiința curată. Și acum încep peripețiile...

Nu era de ajuns că colegii îmi spuneau „nu fi fraieră” și fă avort „pe șest”, că și cei din cabinetul medical mă „presau” pe aceeași temă. Și găseau o mie și unul de motive în sprijinul avortului (mai ales că atunci medicii primeau bani pentru avort).

Unde a dispărut iubitul? El a discutat cu mama sa și a hotărât că nu sunt potrivită pentru el și, de fapt, nu este pregătit pentru însurătoare, trebuie să învețe... Deci, genul clasic. Când trăiam împreună totul era în ordine, iar acum trebuie să pună punct. La 23 de ani, se pare, este prea devreme pentru el. Așa că a trebuit să iau totul ca atare. Eu am avut prieten și înainte de el, dar el mi-a ieșit în cale și nu mi-a dat pace. Apoi am aflat că eu am alergat, vezi Doamne, după el...

Părinții mei au divorțat de mult și fiecare avea familia lui. Eu am stat în locuința mamei din oraș. Mama venea regulat, îmi lua un salariu și jumătate din al doilea sub pretext că trebuie să plătească datoriile pentru locuință. După ce lua banii, uita imediat că trebuie să plătească aceste datorii. Nici soțul ei nu lucra. De ce-ar fi lucrat? Mda...

Ca rezultat al încrederii mele (nu credeam că mama este în stare să-mi facă ceva rău), am primit o hotărâre judecătorească de confiscare a locuinței pentru neplata datoriilor. Nici eu nu știu cum, dar am reușit în opt luni de zile să plătesc toate datoriile, rămânând fără bani, dar cu locuința. Și? Bani nu erau, iubit nu mai aveam, rudele m-au abandonat, prietenii m-au trădat. Eu eram însărcinată și auzeam din toate părțile: fă, fă, fă avort! Aha, imediat!

Eu am avut întotdeauna un caracter imposibil; prietenul îmi spunea mereu că în cuplul nostru eu sunt bărbatul, întrucât îmi place să rezolv totul după placul meu. Și am hotărât. Să fug. Să fug pentru a salva ce aveam mai drag – copilul meu. Să fug pentru ca apropiații să nu mai poată să-mi pună condiții și să mă determine să avortez.

Cum am trăit? Cinstit vorbind, nu știu. Cu siguranță Dumnezeu m-a vegheat. Mi-au rămas trei, cei mai buni prieteni și au împărțit cu mine neajunsurile. Au venit la mine persoane, de care nici nu-mi mai aminteam, care mi-au spus că a venit vremea să mă răsplătească pentru binele făcut lor cândva. Ei mi-au dat mâncare și acoperământ, mi-au împrumutat bani pe termen nelimitat, m-au ajutat cu ce au putut.

Se pare că faptele bune sunt o investiție excelentă, sigură și pe termen lung.

Nouă luni de sarcină au trecut foarte repede și a venit vremea să merg să nasc. M-au condus toți până la intrare. Nașterea a fost grea. Nimeni nu mi-a garantat că o să supraviețuiesc. Copilul s-a născut sănătos și frumos. Când m-am trezit din anestezie, lângă mine stăteau moașa și medicul șef al maternității și îmi zâmbeau. Medicul mi-a zis că asemenea înjurături în versuri n-a auzit niciodată.

Îmi tot puneau sub nas o hârtie ca s-o semnez, prin care să renunț la copil. Motivau că sunt o mamă singură și nu se știe dacă o sa supraviețuiesc și le este mai greu atunci să caute rudele și să întocmească documentele necesare. În aceste condiții copilul poate fi înfiat imediat.

Mi-au adus copilul a doua zi. Să fi încercat numai să nu mi-l aducă! Până mi l-au adus, copilul a refuzat să mănânce și a urlat continuu de se auzea în toată maternitatea. Tot personalul a încercat să-l liniștească.

Când am părăsit maternitatea, au venit rudele, drăguțele, au venit și foștii colegi cu mașina și cu cadouri, au ajuns și prietenii adevărați cu bani, cu bunuri și cu șampanie. Era o zi minunată de vară. O parte din oaspeți au plecat cu mașina, iar alți, împreună cu mine, am mers pe jos două stații până acasă. Copilul a dormit liniștit; l-au luat în brațe pe rând. Mie mi-au dat un buchet de flori și mi-au zis să mă relaxez.

M-am împăcat în cele din urmă cu mama, am închiriat apartamentul din oraș și am plecat la țară, la lapte proaspăt și aer curat. Am stat acolo câțiva ani, după care ne-am întors în oraș. Mama a rămas văduvă după ce soțul ei a murit tragic într-un accident...

Băiatul meu are acum 17 ani și jumătate. Este elev în clasa a XI-a. A urmat și un curs suplimentar de “operator video și tehnologie media-TV”. Este un băiat foarte bun, spre bucuria mea. Eu nu m-am căsătorit, muncesc. Cu prietenii și colegii am relații foarte bune. Neplăcerile au dispărut de la sine. Mi-am achitat de mult toate datoriile. Despre tatăl copilului, despre cum și-a întocmit viața nu știu nimic. Și nici nu mă mai interesează.

Vreau neapărat să le spun femeilor: credeți în Dumnezeu, credeți în Sfânta Treime și în viața voastră totul o să meargă bine.

Nu faceți avort! Nașteți! Nu vă îndoiți! Alegeți VIAȚA!

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Nicoleta Macovei

Când minunile se-ntâmplă lângă noi

Articol preluat de pe blog-ul ALEGE VIAŢA!

Vă invit cu drag să răsfoiţi şi alte articole de pe "Alege Viaţa!", un blog cu poveşti adevărate şi oameni cu suflet, gând şi fapte minunate.

David Emanuel sau Despre cum lucrează Dumnezeu

În urmă cu 2 ani Campania de Informare “AlegeViaţa!” ajungea, spre marea mea bucurie, la liceul pedagogic “Dimitrie Ţichindeal” unde am avut şi eu onoarea să fiu elevă la vremea mea.
Una dintre primele prietene pe care mi le-am făcut în liceu s-a întâmplat să fie o fată de clasa a 9-a care nici măcar nu era arădeancă. Venise din alt judeţ să înveţe la liceul din Arad ca fiind unul de prestigiu care oferă o educaţie mai bună decât ar fi putut ea să găsească pe plan local. Fata, o frumoasă cu ochi verzi, fire prietenoasă şi serviabilă, m-a ajutat la diverse mici lucruri organizatorice, destul şi bine că ne-am plăcut din prima.
Asta, bineînţeles, până la modulul III.
“Dacă ai rămâne însărcinată luna asta ce ai face?” – a răsunat în clasă clasica mea întrebare.
“Avort” – îmi răspunde copila fără nici un moment de ezitare. În trend.
N-am zis nimic.
Prezentarea a curs mai departe. Era interesant să vezi cum li se schimbă expresia câtorva pe acolo. Printre ei, şi expresia de pe faţa noii mele prietene.
La sfârşitul orei nu mai avea aceeaşi opţiune deloc.
A trecut un an.
În urmă cu un an Campania de Informare “AlegeViaţa!” a poposit din nou la liceul pedagogic Dimitrie Ţichindeal unde am avut şi eu onoarea de a fi elevă la vremea mea. Mă reîntâlnesc cu prietenii vechi sau noi, schimbăm impresii. Vechea mea prietenă devenise şi mai matură şi mai înţeleaptă. Relaţia dintre noi două şi dintre ea şi “gaşca mea” s-a adâncit.
Apoi, în vară, cu puţin înainte de a pleca noi în tabără, BOMBA: sora ei este însărcinată şi, evident, programată la avort.
Au urmat 3 (trei!) luni de coşmar. Discuţii telefonice interminabile, programări la avort făcute ba de bunicul copilului nenăscut (care nu avea bani de nici unele, dar bani de avort găsise în mod “miraculos”), ba de tatăl copilului nenăscut. Părinţii, bunicii, prietenii, tatăl pruncului nenăscut, toţi, TOŢI cei din jur i-au spus tinerei femei de 20 de ani să nu-şi distrugă viaţa făcând un copil acum. Nu e momentul. Va fi…altădată, dar nu acum. Deşi ea are o slujbă, studii terminate, o relaţie stabilă de ceva vreme şi un acoperiş deasupra capului, nu, acum nu e momentul pentru acest copil. Altul, dar nu acesta!
Toţi, în afară de sora ei, prietena mea din liceul pedagogic Dimitrie Ţichindeal, care acum trecea pe clasa a 11-a. Ea a spus cu fermitate ce este avortul, ea a fost singura care s-a luptat pentru viaţa nepotului ei. O luptă pe viaţă şi pe moarte! O încleştare teribilă!
Gravida noastră s-a întors de numaiştiu câte ori de la avort. A plâns. A ţipat. S-a supărat pe toţi şi pe toate. S-a certat cu toţi, dar mai ales cu sora ei, singura care îi spunea să nu facă avort.  S-a gândit şi s-a răzgândit de nenumărate ori.
3 luni de coşmar, urmate de o perioadă de acalmie. Apoi riscul de a pierde sarcina. Internări prin spital. Bănuieli din partea noastră că, poate, totuşi, nu a renunţat la idee…
Apoi, într-o luni dimineaţa, primesc un telefon ciudat de la colaboratorul nostru pro vita care se afla în zona de unde sunt fetele în discuţie, care îmi spune că gravida vine la Arad şi să fiu atentă că poate vrea să facă….
Zic eu:
“Stai liniştit, nu mai poate să facă nimic, e în 5 luni jumate şi, oricum, cred că a renunţat la gândul ăsta.”
Zice el:
“Nu ştiu, tu fii pe fază, că nu se ştie niciodată.”
Ok.
Era 2 decembrie 2013.
Ţineţi minte ziua asta, că e ziua unei minuni.
În ziua de 2 decembrie 2013 s-a născut, la 5 luni şi 3 săptămâni, cântărind aproape 1000 de grame (trecut în acte de 980 ca să fie mai comod, dacă moare, să fie declarat “avorton”), cel pentru care ne luptaserăm, cel pentru care ne-am rugat, cel care a supravieţuit unei încleştări cumplite între cele două tabere: a Vieţii şi a Morţii.
David Emanuel
Născut prematur, botezat de urgenţă, intubat şi conectat la toate aparatele posibile, cu slabe şanse de supravieţuire.
În primele zile de la naştere, când încă nu se putea spune dacă va supravieţui sau nu, o fetiţă născută tot prematur dar cântărind 1500 de grame la naştere a murit. Apoi a murit un alt prematur.
David Emanuel se încăpăţâna să respire, să mănânce şi să adune, gram cu gram, viaţă.
Mama lui s-a pus pe rugăciune.
După ce perioada critică a trecut, la o lună şi o săptămână de la naştere, le-am făcut o vizită la spitalul Matern din Arad unde sunt şi acum internaţi. Ceea ce m-a frapat pe tot parcursul întâlnirii, era expresia de pe faţa tinerei mămici : femeia asta de 20 de ani avea o expresie pe care nu am mai întâlnit-o de mult. Era expresia omului care a învins, a omului care a făcut ceea ce trebuia să facă. Dincolo de conversaţia dintre noi, cuvinte sau gesturi, a fost această expresie a ei: “Am făcut ceea ce e bine.” O linişte, o pace a conştiinţei. O învingătoare! Expresia asta nu am văzut-o, niciodată, pe chipul unei femei care a ales avortul.
Am mers, apoi, să-l vedem pe Bebe. David cântărea (îl vedeţi în poză) 1150 de grame.
În clipa în care am ajuns în dreptul incubatorului unde stătea şi m-am aplecat, emoţionată, spre geam ca să îl văd mai bine…mi-a zâmbit! Un zâmbet pe care nu am să îl uit toată viaţa! Un zâmbet cât o lume întreagă!
În 15 ianuarie 2014, la ora 23, primesc următorul mesaj de la proaspăta mămică:
“Nu mai suntem în incubator, avem hăinuţe şi ne doare burtica rău de la colici. Îl iau în braţe, îl pup, l-am schimbat. E minunat! Slăvit să fie Dumnezeu!”
Campania “AlegeViaţa!” continuă. Are toate motivele.

Marşul pentru viaţă, România 2013

Asumă, ajută, adoptă! 

Vino la „Marșul pentru viață”!

  - Comunicat pentru presă -

România, 18 martie – Mai sunt doar câteva zile până la începerea manifestărilor denumite „Marşul pentru Viaţă”, eveniment organizat în 27 de orașe și comune de asociații și fundații civice creștine din România.

Ajuns la a treia ediție națională, cu o participare în creștere, „Marșul” are ca scop afirmarea și sprijinirea unor valori esențiale: dreptul la viaţă al tuturor persoanelor începând din momentul concepţiei şi familia ca temelie a unei societăţi prospere.

Tema din acest an a „Marșului pentru Viață”, prezentată sub forma unui mesaj-manifest adresat publicului, este „Iubește-i pe amândoi! - Asumă, ajută, adoptă!” Manifestul este o invitație la implicare în sprijinul femeilor însărcinate, care sunt constrânse să apeleze la avort din cauza indiferenței și a lipsei de ajutor, uneori chiar din partea celor apropiați.

Această adevărată formă de violenţă împotriva femeilor care poartă o sarcină neaşteptată nu trebuie să ne mai lase indiferenţi. De aceea, sunt aşteptaţi la marş „toţi cei care cred că dreptul la viaţă este unul dintre drepturile fundamentale ale omului, iar dragostea şi compasiunea faţă de o mamă şi copilul ei reprezintă cea mai nobilă formă de implicare civică.”

Societatea trebuie să facă astfel încât un copil să nu fie perceput ca un obstacol în calea împlinirii unei femei, a bunăstării ei ori a realizării profesionale. Copilul este un dar pe care o femeie îl aduce societăţii, iar aceasta este datoare cu întreg sprijinul necesar. De aceea, organizatorii consideră că femeile merită să fie sprijinite personal, dar și pe plan social și politic prin promovarea unor legi care să ușureze situaţia financiară dificilă, să faciliteze adopţia şi să facă accesibilă consilierea în sarcina nedorită.

În acest sens, astăzi a fost depusă la principalele instituții ale statului o petiție, semnată de peste 70 de organizații non-guvernamentale. Prin petiție se solicită adoptarea unei legislaţii favorabile vieţii şi familiei și a unor programe de educație coerente, în contextul în care România continuă să aibă una din cele mai ridicate rate ale avortului dintre toate ţările Uniunii Europene și suferă o degradare accentuată a importanței familiei.

Până în acest moment, 24 de orașe și 3 sate din România și-au anunțat participarea la „Marşul pentru Viaţă”. Evenimentul începe în 22 martie la Cluj-Napoca și Fălticeni, continuă în 23 martie la Alba-Iulia, Arad, Bacău, Bistrița, Brașov, București, Caracal, Constanța, Deva, Iași, Onești, Oradea, Pitești, Satu Mare, Slatina, Suceava, Târgoviște, Timișoara, Tg. Mureș, Tulcea; în 24 martie se organizează în Craiova, Sf. Gheorghe și satele Adășeni și Tudor Vladimirescu (jud. Botoșani), pentru a se încheia în 25 martie, de ziua Bunei Vestiri, la Zoițani (Botoșani). În unele orașe (Arad, Iași) manifestările sunt mai complexe și se întind chiar pe durata a 2-3 zile.

Cu fiecare ediție, „Marșul pentru viață” din România este tot mai aproape de tradiția evenimentelor similare din mari orașe ale lumii, precum Washington, Paris, Berlin, Bruxelles, San Francisco, Toronto şi Budapesta.

  

Imagine arhiva ProVita Sibiu - Marş pentru viaţă 2011