Articol preluat de pe blog-ul ALEGE VIAŢA!
Vă invit cu drag să răsfoiţi şi alte articole de pe "Alege Viaţa!", un blog cu poveşti adevărate şi oameni cu suflet, gând şi fapte minunate.
David Emanuel sau Despre cum lucrează Dumnezeu
În urmă cu 2 ani Campania de Informare “AlegeViaţa!” ajungea, spre marea mea bucurie, la liceul pedagogic “Dimitrie Ţichindeal” unde am avut şi eu onoarea să fiu elevă la vremea mea.
Una dintre primele prietene pe care mi le-am făcut în liceu s-a întâmplat să fie o fată de clasa a 9-a care nici măcar nu era arădeancă. Venise din alt judeţ să înveţe la liceul din Arad ca fiind unul de prestigiu care oferă o educaţie mai bună decât ar fi putut ea să găsească pe plan local. Fata, o frumoasă cu ochi verzi, fire prietenoasă şi serviabilă, m-a ajutat la diverse mici lucruri organizatorice, destul şi bine că ne-am plăcut din prima.
Asta, bineînţeles, până la modulul III.
“Dacă ai rămâne însărcinată luna asta ce ai face?” – a răsunat în clasă clasica mea întrebare.
“Avort” – îmi răspunde copila fără nici un moment de ezitare. În trend.
N-am zis nimic.
Prezentarea a curs mai departe. Era interesant să vezi cum li se schimbă expresia câtorva pe acolo. Printre ei, şi expresia de pe faţa noii mele prietene.
La sfârşitul orei nu mai avea aceeaşi opţiune deloc.
A trecut un an.
În urmă cu un an Campania de Informare “AlegeViaţa!” a poposit din nou la liceul pedagogic Dimitrie Ţichindeal unde am avut şi eu onoarea de a fi elevă la vremea mea. Mă reîntâlnesc cu prietenii vechi sau noi, schimbăm impresii. Vechea mea prietenă devenise şi mai matură şi mai înţeleaptă. Relaţia dintre noi două şi dintre ea şi “gaşca mea” s-a adâncit.
Apoi, în vară, cu puţin înainte de a pleca noi în tabără, BOMBA: sora ei este însărcinată şi, evident, programată la avort.
Au urmat 3 (trei!) luni de coşmar. Discuţii telefonice interminabile, programări la avort făcute ba de bunicul copilului nenăscut (care nu avea bani de nici unele, dar bani de avort găsise în mod “miraculos”), ba de tatăl copilului nenăscut. Părinţii, bunicii, prietenii, tatăl pruncului nenăscut, toţi, TOŢI cei din jur i-au spus tinerei femei de 20 de ani să nu-şi distrugă viaţa făcând un copil acum. Nu e momentul. Va fi…altădată, dar nu acum. Deşi ea are o slujbă, studii terminate, o relaţie stabilă de ceva vreme şi un acoperiş deasupra capului, nu, acum nu e momentul pentru acest copil. Altul, dar nu acesta!
Toţi, în afară de sora ei, prietena mea din liceul pedagogic Dimitrie Ţichindeal, care acum trecea pe clasa a 11-a. Ea a spus cu fermitate ce este avortul, ea a fost singura care s-a luptat pentru viaţa nepotului ei. O luptă pe viaţă şi pe moarte! O încleştare teribilă!
Gravida noastră s-a întors de numaiştiu câte ori de la avort. A plâns. A ţipat. S-a supărat pe toţi şi pe toate. S-a certat cu toţi, dar mai ales cu sora ei, singura care îi spunea să nu facă avort. S-a gândit şi s-a răzgândit de nenumărate ori.
3 luni de coşmar, urmate de o perioadă de acalmie. Apoi riscul de a pierde sarcina. Internări prin spital. Bănuieli din partea noastră că, poate, totuşi, nu a renunţat la idee…
Apoi, într-o luni dimineaţa, primesc un telefon ciudat de la colaboratorul nostru pro vita care se afla în zona de unde sunt fetele în discuţie, care îmi spune că gravida vine la Arad şi să fiu atentă că poate vrea să facă….
Zic eu:
“Stai liniştit, nu mai poate să facă nimic, e în 5 luni jumate şi, oricum, cred că a renunţat la gândul ăsta.”
Zice el:
“Nu ştiu, tu fii pe fază, că nu se ştie niciodată.”
Ok.
Era 2 decembrie 2013.
Ţineţi minte ziua asta, că e ziua unei minuni.
În ziua de 2 decembrie 2013 s-a născut, la 5 luni şi 3 săptămâni, cântărind aproape 1000 de grame (trecut în acte de 980 ca să fie mai comod, dacă moare, să fie declarat “avorton”), cel pentru care ne luptaserăm, cel pentru care ne-am rugat, cel care a supravieţuit unei încleştări cumplite între cele două tabere: a Vieţii şi a Morţii.
David Emanuel
Născut prematur, botezat de urgenţă, intubat şi conectat la toate aparatele posibile, cu slabe şanse de supravieţuire.
În primele zile de la naştere, când încă nu se putea spune dacă va supravieţui sau nu, o fetiţă născută tot prematur dar cântărind 1500 de grame la naştere a murit. Apoi a murit un alt prematur.
David Emanuel se încăpăţâna să respire, să mănânce şi să adune, gram cu gram, viaţă.
Mama lui s-a pus pe rugăciune.
După ce perioada critică a trecut, la o lună şi o săptămână de la naştere, le-am făcut o vizită la spitalul Matern din Arad unde sunt şi acum internaţi. Ceea ce m-a frapat pe tot parcursul întâlnirii, era expresia de pe faţa tinerei mămici : femeia asta de 20 de ani avea o expresie pe care nu am mai întâlnit-o de mult. Era expresia omului care a învins, a omului care a făcut ceea ce trebuia să facă. Dincolo de conversaţia dintre noi, cuvinte sau gesturi, a fost această expresie a ei: “Am făcut ceea ce e bine.” O linişte, o pace a conştiinţei. O învingătoare! Expresia asta nu am văzut-o, niciodată, pe chipul unei femei care a ales avortul.
Am mers, apoi, să-l vedem pe Bebe. David cântărea (îl vedeţi în poză) 1150 de grame.
În clipa în care am ajuns în dreptul incubatorului unde stătea şi m-am aplecat, emoţionată, spre geam ca să îl văd mai bine…mi-a zâmbit! Un zâmbet pe care nu am să îl uit toată viaţa! Un zâmbet cât o lume întreagă!
În 15 ianuarie 2014, la ora 23, primesc următorul mesaj de la proaspăta mămică:
“Nu mai suntem în incubator, avem hăinuţe şi ne doare burtica rău de la colici. Îl iau în braţe, îl pup, l-am schimbat. E minunat! Slăvit să fie Dumnezeu!”
Campania “AlegeViaţa!” continuă. Are toate motivele.
