Din scrisorile primite de la cei ce ne citesc...

"Buna ziua,
este un apel pe care vreau de mult timp să îl lansez. Pro-Vita sprijină viaţa şi mi s-a părut firesc să îl lansez aici şi, sper, să aibă ecou.
Despre ce este vorba: sunt mămica unui băieţel de 8 luni, evident cel mai iubit, frumos şi deştept copil, băieţel pe care am decis să îl alăptez până la doi ani. Motivaţia mea e susţinută de faptul că laptele de mamă dat de Dumnezeu este un aliment miraculos şi este primul drept la viaţă al nou- născutului.
Bebeluşul meu s-a născut foarte devreme, cu 9 săptămani mai repede şi cu o greutate foarte mică. A fost botezat a doua zi, iar după botez a avut o evoluţie miraculoasă. Indiferent de afecţiunile mele, am continuat alăptarea, având sprijinul doamnei dr. Ana Culcer, un om minunat.
Cu durere am constat că majoritatea mămicilor renunţă la alăptat încă din primele zile.
Pe net este un forum dedicat copiilor şi acolo, din circa 100 de mămici, după 6-8 luni mai alăptăm vreo 5.
Dreptul la viaţă al copilului începe cu dreptul la a primi laptele de la mămica lui, singurul aliment complet.
Ar trebui să se facă o campanie în rândul medicilor, dar şi al preoţilor (practic sunt primii care intră în contact cu tânăra mamă, după familie) pentru sustinerea alăptatului.
Cu durere  constat că majoritatea covârşitoare a mămicilor renunţă, că trec bebeluşul pe formule care mai de care mai chimice, iar apoi continuă cu mâncarea de-a gata, din borcănele, încat bietul copil nu mai are noţiunea gustului legumelor şi fructelor adevărate.
Trebuie să li se respecte acest drept fundamental, mai ales că, în timpul alăptării, mama şi copilaşul se cunosc cel mai bine.
Pentru mine, cea mai frumoasă imagine văzută în viaţa mea este acea a puiului meu, săturat, lăsând sânul din guriţă, cu o dâră de laptic scurgându-se pe bărbiţă, pentru că lăpticul este prea bun, chiar dacă nu mai încape în stomacel!
Vă mulţumesc!
Nicole"

Dragă Nicole, îţi mulţumim pentru gândurile împărtăşite!
Să fie acesta un îndemn nu numai la alăptare, ci şi la naştere de prunci. Pentru că, din păcate, pruncii chemaţi la viaţă sunt incomparabil mai puţini decât cei care sunt ucişi în pântece de către mamele lor...

Invitaţie la film (2)

Pentru că săptămâna trecută ne-am întâlnit în număr aşa de mare şi aţi propus ca serile noastre de film să se desfăşoare săptămânal, v-am pregătit şi pentru joi un film de excepţie: CHINA CRY - A true story (să veniţi cu batistuţe, s-ar putea să aveţi nevoie. Eu v-am avertizat...). Aşadar ne întâlnim joi, la 16,50 în faţa Facultăţii de Teologie (sau a Catedralei).

Dacă aţi ratat filmul de săptămâna trecută vă puteţi lua revanşa acum!

Sucul e tot din partea casei :)!

Există poveşti adevărate...

Aceasta este mărturia mea, a unei fete, acum mărturia unei mame...

În urmă cu 8 luni aflam că sunt însărcinată... tânără, studii superioare, un job bun, cariera înainte, necăsătorită, dar într-o relaţie serioasă cu un bărbat, toate păreau perfecte... şi nu era loc pentru nimic în plus.

Într-o zi de aprilie... apar cele două liniuţe pe un test de sarcină făcut fără mari emoţii. Alerg într-un suflet să îi spun iubitului meu care se bucură iniţial... apoi îi zic mamei care mă trimite direct la avort.

Pe lângă insultele şi „poveţele” că îmi distrug viaţa, cariera, tinereţea, că nu e bărbatul potrivit, că sunt o inconştientă... mama mă întreba zilnic dacă m-am programat la avort.

Plângeam zi şi noapte măcinată de gânduri, nu mai mâncam, eram ca o stafie. Mergeam la serviciu şi înapoi plângând în continuu. Disperată, îi spun iubitului meu că mama nu mă susţine... şi el, în loc să mă sprijine, dă bir cu fugiţii, spunându-mi să fac ce cred, că e doar decizia mea, că nu m-am consultat cu el când am rămas însărcinată şi, prin urmare, să nu îl consult nici acum. În clipa aia am simţit că sunt singură pe lume, vedeam totul ca pe un coşmar.

Încercând să mă informez despre ce înseamnă de fapt avortul, am dat peste acest site şi am scris un email, neştiind dacă îmi va răspunde cineva sau nu, însă mă gândeam că măcar mă descarc, spunând povestea mea.

Şi miracol... în câteva minute primesc răspuns de la o Maică spunându-mi să am curaj, că sunt binecuvântată cu un copil, care nu e o povară, ci o bucurie. Tot această Maică mă îndruma către un preot, la o mănăstire, pentru a vorbi cu cineva şi a prinde curaj.

Aşa am şi făcut. Slăbită şi fără vlagă, am mers la acest preot, mi-am spus povestea din întunericul în care mă vedeam, şi am plecat cu capul sus, bucuroasă că am în pântece o viaţă, o viaţă ce era copilul meu.

Pentru iubitul meu sfatul a fost că, după o relaţie lungă, dacă există iubire, mi se va alătura, iar pentru mama, care mă împingea la avort, o propunere: dacă ea doreşte ca eu să fac această crimă, cu care eu nu sunt de acord, să mă lase să nasc şi îi voi da ei să ucidă pruncul. Pentru că, să-l omori atunci, la câteva zile de la concepţie, sau la o zi după naştere, ar fi acelaşi lucru, tot o crimă!

Au urmat opt luni de sarcină, opt luni deloc uşoare, cu suişuri şi coborâşuri, dar cu siguranţă opt luni frumoase, timp în care mi-am făcut noi prieteni, fete cu aceleaşi probleme, sau pur şi simplu oameni care mă admirau pentru curajul meu şi puterea mea. În astfel de momente vezi cine ţi-e prieten, observi că, până la urmă, familia e tot ce contează, apreciezi viaţa cu adevărat... viaţa ta, şi viaţa din tine!

Cu rugăciune, credinţă şi muuultă rădbare, toate s-au întâmplat precum Maica mi-a zis: „ai curaj, şi toţi îţi vor fi alături, când vor vedea ce curajoasă eşti!” Nu voi uita niciodată aceste cuvinte... puţine şi atât de răsunătoare.

După câteva luni, iubitul meu a revenit în viaţa mea, mai atent ca înainte, mama mi-a devenit cea mai bună prietenă şi acum e mandră că e bunică, fiind sprijinul meu cel mai mare. Am reuşit parcă din nimic, să cumpăr şi să primesc lucruri pentru copil, astfel că, în ziua când am născut, prematur chiar, aveam tot ce trebuie pentru el şi pentru mine.

În urmă cu două săptămâni, după un travaliu destul de lung, dădeam naştere fiului meu, un copil perfect sănătos şi frumos, primit cu emoţie şi dragoste de familie şi de apropiaţi. Un copil special, un copil luptător, un supravieţuitor, copilul ce îmi va spune mie „mama”, iubitului meu „tata”, şi mamei mele „bunica”.

În concluzie, povestea s-a terminat cu bine... sau povestea de-abia acum începe, greul a trecut, MULŢUMESC LUI DUMNEZEU că nu m-a lăsat o secundă, şi că m-a luminat să scriu, să mă rog, şi să nu cedez, şi azi sunt un exemplu că se poate. Oricât de disperată pare situaţia la un moment dat, nu trebuie să ne pierdem cumpătul.

Toate se rezolva cu credinţă şi speranţă.

Nu are rost să zic că sunt momente când o văd pe mama că mă priveşte cum alăptez... şi ştiu la ce se gândeşte, ştiu că ar vrea să dea timpul înapoi să nu îmi fi spus niciodată să fac avort, ştiu că şi tatăl copilului regretă că nu a fost aici cu mine la greu... dar i-am iertat.

Mă uit acum la el cum doarme liniştit, îi urmăresc respiraţia, mişcările, şi mă gândesc că urmează primul Crăciun cu copilul meu, şi va veni prima vară cu copilul meu şi ochii mi se umplu de lacrimi de bucurie!

Fetelor, oricât de disperată ar părea situaţia, oricât ar argumenta cei din jurul vostru că nu e momentul, că nu sunteţi pregătite pentru un copil, nu cedaţi presiunilor.

Dacă Dumnezeu v-a dăruit un copil, chiar dacă pare un accident, NU ESTE. Dumnezeu are planuri mari cu viaţa voastră, care va deveni foarte frumoasă din clipa în care vă veţi bucura că sunteţi atinse de bucuria de a dărui viaţă!

Nimeni nu are dreptul să hotărască în locul vostru şi nici pentru copilul vostru. Sufletul acela mic din pântecele vostru vă are doar pe voi, şi vă iubeşte din clipa în care a luat fiinţă, milimetric fiind.

Luptaţi pentru viaţă, pentru că avortul nu înseamnă să scapi de problemă ci, din contra, avortul va fi cea mai mare problemă a vieţii voastre, ce vă va urmări până la moarte!

Alegeţi viaţa! E minunat să îţi vezi bebeluşul de doar câteva zile zâmbind... nu vă privaţi de la sentimentul dragostei în forma ei cea mai pură!

A fi mama e cel mai frumos lucru, iar să lupţi pentru viaţă, e o luptă în care nu ai cum să greşeşti, pentru că îl ai pe Dumnezeu alături!

Andreea

( Articol preluat de pe site-ul Centrului de Formare şi Consiliere Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil)

.

Invitaţie la film

11 A

Astăzi mi-am luat la revedere de la încă o clasă din Noica (până acum am finalizat prezentările la trei clase). Le-am spus-o şi lor, o spun şi aici: am rămas cu un gol... Nu ştiu cum suportă profesorii plecarea elevilor la liceu sau facultate după ce timp de 1,2,3 sau 4 ani s-au întâlnit cu ei săptămânal!?! De unele clase poate că te bucuri că ai scăpat, dar ce te faci cu clasele bune, cu clasele preferate, cu elevii preferaţi?... Vorba cuiva: "Esti suporter - suportă totul!". Deci, astăzi am încheiat prezentările la clasa 11 A, una din clasele preferate... Totdeauna am emoţii la ultima prezentare, pentru că e important cum te prezinţi pentru ultima oară, nu? Poţi să spui ceva greşit şi să strici totul, sau dimpotrivă. Eu sper că n-am stricat nimic, iar informaţiile pe care le-am oferit pe parcursul celor cinci întâlniri să îi ajute să ia cea mai bună decizie atunci când vor fi puşi în situaţie. Atunci când eşti informat trebuie să fii mult mai responsabil. Este o datorie!

...

Cu totul întâmplător, aseară, înainte de a închide calculatorul, am dat peste un site unde am văzut nişte fotografii...Am plâns, am plâns mult apoi..."Mami, de ce?" e un articol, o poveste, o poveste cu poze...povestea este, din fericire, doar o poveste, dar pozele prezintă realitatea, realitatea care are în spatele ei scenarii  tragice şi adevărate. Dacă aveţi curajul să priviţi realitatea, puteţi citi aici.

Avort în cazul unui viol?

"Acum 31 de ani, o adolescenta de 15 ani care a ramas insarcinata, a fost nevoita sa ia o decizie foarte grea, mai grea decat altele, pentru ca a fost violata; dar a decis sa-i dea viata fiicei sale si sa o dea unei familii adoptive. Acea fiica am fost eu.
Tatal meu biologic este un violator, nici macar nu stiu care este nationalitatea mea, dar sunt o fiinta omeneasca si sunt valoroasa. Viata mea nu valoreaza mai putin decat a voastra... si nu meritam moartea pentru crima pe care a comis-o tatal meu... Am ascultat tot ce s-a spus, toti spun ca “fiecare copil trebuie dorit si planuit (asteptat), tu esti o eroare”. Nu cred in asta! Cred ca fiecare copil este dorit de cineva si cred ca Dumnezeu, in milostivirea Sa- nu voi intelege asta pana ce nu Il voi vedea fata catre fata- dar cred ca a avut un plan pentru mine. Nu o cunosc pe mama care m-a adus pe lume, sper sa o cunosc intr-o buna zi. Daca nu o voi cunoaste aici pe pamant, o voi cunoaste in cer. Si cand o voi intalni, o voi imbratisa si ii voi spune ca o iubesc, pentru ca ea m-a iubit, m-a iubit suficient pentru a-mi da viata si m-a iubit suficient pentru a-mi da un al doilea dar minunat pe care l-am primit in viata, familia mea. Nu stiu unde as fi acum daca ea ar fi evitat sa ma nasca si ii multumesc pentru ca mi-a dat o familie."

Traducere- Ramona Pop (http:// ramurainflorita.blogspot.com)