Aceasta este mărturia mea, a unei fete, acum mărturia unei mame...
În urmă cu 8 luni aflam că sunt însărcinată... tânără, studii superioare, un job bun, cariera înainte, necăsătorită, dar într-o relaţie serioasă cu un bărbat, toate păreau perfecte... şi nu era loc pentru nimic în plus.
Într-o zi de aprilie... apar cele două liniuţe pe un test de sarcină făcut fără mari emoţii. Alerg într-un suflet să îi spun iubitului meu care se bucură iniţial... apoi îi zic mamei care mă trimite direct la avort.
Pe lângă insultele şi „poveţele” că îmi distrug viaţa, cariera, tinereţea, că nu e bărbatul potrivit, că sunt o inconştientă... mama mă întreba zilnic dacă m-am programat la avort.
Plângeam zi şi noapte măcinată de gânduri, nu mai mâncam, eram ca o stafie. Mergeam la serviciu şi înapoi plângând în continuu. Disperată, îi spun iubitului meu că mama nu mă susţine... şi el, în loc să mă sprijine, dă bir cu fugiţii, spunându-mi să fac ce cred, că e doar decizia mea, că nu m-am consultat cu el când am rămas însărcinată şi, prin urmare, să nu îl consult nici acum. În clipa aia am simţit că sunt singură pe lume, vedeam totul ca pe un coşmar.
Încercând să mă informez despre ce înseamnă de fapt avortul, am dat peste acest site şi am scris un email, neştiind dacă îmi va răspunde cineva sau nu, însă mă gândeam că măcar mă descarc, spunând povestea mea.
Şi miracol... în câteva minute primesc răspuns de la o Maică spunându-mi să am curaj, că sunt binecuvântată cu un copil, care nu e o povară, ci o bucurie. Tot această Maică mă îndruma către un preot, la o mănăstire, pentru a vorbi cu cineva şi a prinde curaj.
Aşa am şi făcut. Slăbită şi fără vlagă, am mers la acest preot, mi-am spus povestea din întunericul în care mă vedeam, şi am plecat cu capul sus, bucuroasă că am în pântece o viaţă, o viaţă ce era copilul meu.
Pentru iubitul meu sfatul a fost că, după o relaţie lungă, dacă există iubire, mi se va alătura, iar pentru mama, care mă împingea la avort, o propunere: dacă ea doreşte ca eu să fac această crimă, cu care eu nu sunt de acord, să mă lase să nasc şi îi voi da ei să ucidă pruncul. Pentru că, să-l omori atunci, la câteva zile de la concepţie, sau la o zi după naştere, ar fi acelaşi lucru, tot o crimă!
Au urmat opt luni de sarcină, opt luni deloc uşoare, cu suişuri şi coborâşuri, dar cu siguranţă opt luni frumoase, timp în care mi-am făcut noi prieteni, fete cu aceleaşi probleme, sau pur şi simplu oameni care mă admirau pentru curajul meu şi puterea mea. În astfel de momente vezi cine ţi-e prieten, observi că, până la urmă, familia e tot ce contează, apreciezi viaţa cu adevărat... viaţa ta, şi viaţa din tine!
Cu rugăciune, credinţă şi muuultă rădbare, toate s-au întâmplat precum Maica mi-a zis: „ai curaj, şi toţi îţi vor fi alături, când vor vedea ce curajoasă eşti!” Nu voi uita niciodată aceste cuvinte... puţine şi atât de răsunătoare.
După câteva luni, iubitul meu a revenit în viaţa mea, mai atent ca înainte, mama mi-a devenit cea mai bună prietenă şi acum e mandră că e bunică, fiind sprijinul meu cel mai mare. Am reuşit parcă din nimic, să cumpăr şi să primesc lucruri pentru copil, astfel că, în ziua când am născut, prematur chiar, aveam tot ce trebuie pentru el şi pentru mine.
În urmă cu două săptămâni, după un travaliu destul de lung, dădeam naştere fiului meu, un copil perfect sănătos şi frumos, primit cu emoţie şi dragoste de familie şi de apropiaţi. Un copil special, un copil luptător, un supravieţuitor, copilul ce îmi va spune mie „mama”, iubitului meu „tata”, şi mamei mele „bunica”.
În concluzie, povestea s-a terminat cu bine... sau povestea de-abia acum începe, greul a trecut, MULŢUMESC LUI DUMNEZEU că nu m-a lăsat o secundă, şi că m-a luminat să scriu, să mă rog, şi să nu cedez, şi azi sunt un exemplu că se poate. Oricât de disperată pare situaţia la un moment dat, nu trebuie să ne pierdem cumpătul.
Toate se rezolva cu credinţă şi speranţă.
Nu are rost să zic că sunt momente când o văd pe mama că mă priveşte cum alăptez... şi ştiu la ce se gândeşte, ştiu că ar vrea să dea timpul înapoi să nu îmi fi spus niciodată să fac avort, ştiu că şi tatăl copilului regretă că nu a fost aici cu mine la greu... dar i-am iertat.
Mă uit acum la el cum doarme liniştit, îi urmăresc respiraţia, mişcările, şi mă gândesc că urmează primul Crăciun cu copilul meu, şi va veni prima vară cu copilul meu şi ochii mi se umplu de lacrimi de bucurie!
Fetelor, oricât de disperată ar părea situaţia, oricât ar argumenta cei din jurul vostru că nu e momentul, că nu sunteţi pregătite pentru un copil, nu cedaţi presiunilor.
Dacă Dumnezeu v-a dăruit un copil, chiar dacă pare un accident, NU ESTE. Dumnezeu are planuri mari cu viaţa voastră, care va deveni foarte frumoasă din clipa în care vă veţi bucura că sunteţi atinse de bucuria de a dărui viaţă!
Nimeni nu are dreptul să hotărască în locul vostru şi nici pentru copilul vostru. Sufletul acela mic din pântecele vostru vă are doar pe voi, şi vă iubeşte din clipa în care a luat fiinţă, milimetric fiind.
Luptaţi pentru viaţă, pentru că avortul nu înseamnă să scapi de problemă ci, din contra, avortul va fi cea mai mare problemă a vieţii voastre, ce vă va urmări până la moarte!
Alegeţi viaţa! E minunat să îţi vezi bebeluşul de doar câteva zile zâmbind... nu vă privaţi de la sentimentul dragostei în forma ei cea mai pură!
A fi mama e cel mai frumos lucru, iar să lupţi pentru viaţă, e o luptă în care nu ai cum să greşeşti, pentru că îl ai pe Dumnezeu alături!
Andreea
( Articol preluat de pe site-ul Centrului de Formare şi Consiliere Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil)
.
Astăzi mi-am luat la revedere de la încă o clasă din Noica (până acum am finalizat prezentările la trei clase). Le-am spus-o şi lor, o spun şi aici: am rămas cu un gol... Nu ştiu cum suportă profesorii plecarea elevilor la liceu sau facultate după ce timp de 1,2,3 sau 4 ani s-au întâlnit cu ei săptămânal!?! De unele clase poate că te bucuri că ai scăpat, dar ce te faci cu clasele bune, cu clasele preferate, cu elevii preferaţi?... Vorba cuiva: "Esti suporter - suportă totul!". Deci, astăzi am încheiat prezentările la clasa 11 A, una din clasele preferate... Totdeauna am emoţii la ultima prezentare, pentru că e important cum te prezinţi pentru ultima oară, nu? Poţi să spui ceva greşit şi să strici totul, sau dimpotrivă. Eu sper că n-am stricat nimic, iar informaţiile pe care le-am oferit pe parcursul celor cinci întâlniri să îi ajute să ia cea mai bună decizie atunci când vor fi puşi în situaţie. Atunci când eşti informat trebuie să fii mult mai responsabil. Este o datorie!
Astăzi am avut (din nou) bucuria de a face o prezentare Pro-Vita în Liceul "Constantin Noica" din Sibiu - de data aceasta unei clase de a IX-a. Trebuie să mărturisesc că am avut mari emoţii inainte de a intra. Este prima clasă de a noua la care am prezentat, până acum axându-ne mai ales pe clasele terminale. Pe drum spre liceu îmi veneau în minte tot felul de idei de genul "dacă nu sunt interesaţi de subiect?", "dacă se vor simţi ofensaţi că le vorbesc despre BTS-uri" etc. etc. Emoţiile nu mi-au trecut nici când am intrat efectiv în clasă. Erau peste 25 de elevi, plini de viaţă şi dornici să vorbească (toţi odată - dacă se poate :)). Dar m-am liniştit apoi... Elevii au fost minunaţi!!! Mi-au răspuns la întrebări, n-au fost nicio clipă frustraţi, au fost tot timpul "pe fază". Câteva fete mi-au atras atenţia în mod deosebit: o elevă din primele bănci care mi-a amintit de protagonista filmului "A walk to remember" - nu-mi pot da seama nici acum (după ce am căutat o poză cu Mandy Moore din timpul filmărilor) dacă asemănarea se referă la fizic sau ceva din atitudinea ei m-a făcut să mă duc cu gândul la acest film. Apoi a fost eleva cu fustă lungă şi batic, care mi s-a părut atât de naturală şi finuţă; a mai fost o elevă, blondă, foarte frumuşică, dar cu o privire tristă. Băieţii au fost şi ei foarte simpatici. 
